Nu exista dragoste mai mare …

Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor. Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?!
Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.
Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.